Minunea din satul Cobani (1)

Prima parte – Visul

În acea noapte moș Simion avu un vis ciudat. Se făcea că era din nou mic, era o iarnă friguroasă cu zăpadă cât gardul. Era în sanie împreună cu tatăl său, se întorceau în Cobani din satul vecin.

”Dii, Bălane!” îndemna tatăl său calul în liniștea ce domnea în jur. Ecoul răsună de câteva ori în depărtare apoi căzu rănit la pământ. Un covor gros de o albeață sclipitoare acoperea totul cât vedeai cu ochii.

”Trrrrr!” opri la un moment dat tatăl său calul, se ridică în picioare în sanie și întinse mâna cu degetul arătător ațintit în depărtare. Copilul se ridică pe șezute și privi în acea direcție. La început nu observă nimic. Doar vârfuri de copaci scufundați în zăpadă, apoi ochii i se obișnuiră cu lumina.

În depărtare se vedea vârful unei stânci ca spatele unui uriaș adormit de vreme, iar alături un punct negru. Tatăl său tăie din nou aerul cu mâna în acea direcție apoi se întoarse cu fața spre el. Și în acel moment micul Simion aproape că uită să mai respire.

În față sa nu mai era tatăl său, ci un bărbat tânăr cu fața blândă care emana un fel de lumină pe lângă care până și albeața orbitoare a zăpezii părea palidă. ”Nu uita, Simion! Nu uita niciodată!” spuse în cele din urmă bărbatul.

Apoi decorul se schimbă brusc așa cum se întâmplă de multe ori în vise. Copilul se pomeni în casa părintească. Pe lejancă, lângă sobă își trăia ultimele zile bunica sa. Simion stătea pironit locului, incapabil să miște un deget.

Cu un efort vădit, bătrâna se ridică într-un cot și întinse o mână uscată spre el. ”Apă, Sinionică… Oleacă de apușoară!” după care se culcă înapoi istovită.

Înapoi în realitate, moș Simion se trezi din vis cu un spasm, o mișcare necontrolată care aproape că îl aruncă din pat. Nu mai avusese niciodată un vin atât de real, atât de tulburător. Își coborî fruntea plină de riduri în palmele sale obosite și răsuflă de câteva ori adânc.