Prima pagină > Minuni obişnuite > Minunea din satul Cobani (1)

Minunea din satul Cobani (1)

Prima parte – Visul

În acea noapte moș Simion avu un vis ciudat. Se făcea că era din nou mic, era o iarnă friguroasă cu zăpadă cât gardul. Era în sanie împreună cu tatăl său, se întorceau în Cobani din satul vecin.

”Dii, Bălane!” îndemna tatăl său calul în liniștea ce domnea în jur. Ecoul răsună de câteva ori în depărtare apoi căzu rănit la pământ. Un covor gros de o albeață sclipitoare acoperea totul cât vedeai cu ochii.

”Trrrrr!” opri la un moment dat tatăl său calul, se ridică în picioare în sanie și întinse mâna cu degetul arătător ațintit în depărtare. Copilul se ridică pe șezute și privi în acea direcție. La început nu observă nimic. Doar vârfuri de copaci scufundați în zăpadă, apoi ochii i se obișnuiră cu lumina.

În depărtare se vedea vârful unei stânci ca spatele unui uriaș adormit de vreme, iar alături un punct negru. Tatăl său tăie din nou aerul cu mâna în acea direcție apoi se întoarse cu fața spre el. Și în acel moment micul Simion aproape că uită să mai respire.

În față sa nu mai era tatăl său, ci un bărbat tânăr cu fața blândă care emana un fel de lumină pe lângă care până și albeața orbitoare a zăpezii părea palidă. ”Nu uita, Simion! Nu uita niciodată!” spuse în cele din urmă bărbatul.

Apoi decorul se schimbă brusc așa cum se întâmplă de multe ori în vise. Copilul se pomeni în casa părintească. Pe lejancă, lângă sobă își trăia ultimele zile bunica sa. Simion stătea pironit locului, incapabil să miște un deget.

Cu un efort vădit, bătrâna se ridică într-un cot și întinse o mână uscată spre el. ”Apă, Sinionică… Oleacă de apușoară!” după care se culcă înapoi istovită.

Înapoi în realitate, moș Simion se trezi din vis cu un spasm, o mișcare necontrolată care aproape că îl aruncă din pat. Nu mai avusese niciodată un vin atât de real, atât de tulburător. Își coborî fruntea plină de riduri în palmele sale obosite și răsuflă de câteva ori adânc.

Ceasul de pe masă arăta ora 5. I-ar fi auzit ticăitul, dar de câțiva ani nu prea mai auzea multe. Vârsta îi răpea an de an câte ceva. Pierduse aproape toți dinții din gură, parțial auzul, dar se putea mișca. Putea umbla și la 95 de ani asta nu era puțin.

Se ridică în cele din urmă în capul oaselor, își turnă un păhărel de tărie și îl bău cu nesaț. După asemenea vise poți să crezi aproape în orice. Se îmbrăcă, își puse pe cap pălăria și ieși afară. Răcoarea dimineții de mai îl luă în brațe ca pe un oaspete drag.

Cântări câteva clipe lângă mărul din fața casei, apoi ieși pe portiță și dus a fost. Nu știa nici el încotro a luat-o așa că-și lăsă picioarele să hotărască singure. Amintirile îi inundară sufletul și îl luară pe sus. Prin fața ochilor i se derulau imagini din copilăria și tinerețea sa, atât de reale de parcă ar fi fost aievea.

În cele din urmă se trezi ca din transă. Era lângă Stânca Mare. Oare cât timp trecuse de când plecase de acasă? O oră, două? Apoi își reaminti visul, privi în jur și înțelese ce îl aduse aici. Nu departe, chiar la poalele stâncii era ceea ce căuta – o fântână cu cumpănă bătrânească și colac de lemn.

Oare cine a săpat-o, cine a găsit izvorul? Încercă să caute prin labirintul amintirilor, dar nu găsi nimic. Fântâna era așa cum și-o amintea din copilărie, cu un sistem de scoatere a apei bazat pe o pârghie prinsă de un stâlp înalt.

Brusc o toropeală îl învălui. Simți o nevoie acută să bea. Mâinile își aduseră aminte repede cum se scoate apa. Umplu găleata, o scoase la lumină, se aplecă și bău cu nesaț. Apoi își făcu palmele căuș și se spălă pe față.

Nu-și amintea cât timp a mai stat la poalele stâncii, când a plecat și cum a ajuns acasă. Restul zilei trecu într-o amețeală febrilă. ”Te-o bătut soarele!” îi spuse bătrâna Natalia la întoarcere când îl văzu palid, cu ochii tulburi. El se culcă și până a doua zi dormi adânc, neîntrerupt.

Minunea se produse a doua zi dimineață. La început nici nu înțelegea ce se întâmplă. Se trezi după ora 9 odihnit și plin de energie, el care avea probleme cu somnul. Se ridică pe șezute și atunci îl lovi.

Un amalgam ciudat de sunete și senzații îl loviră ca un bulgăre de zăpadă în moalele capului. De parcă în ultimii ani ar fi înotat pe sub apă, înconjurat de zgomote estompate și amorțite, iar acum ar fi ieșit brusc la suprafață.

Ticăitul ceasului îi pulsa dureros de clar în urechi, cântatul cocoșilor, lătratul câinilor, țârâitul greierilor – toate îi dansau pe timpane cu o claritate pe care nu o avusese nici măcar când era tânăr. Sări în sus ca ars, fără să-i vină să creadă.

Auuuud! Auuuud! Auuuud! țipa el cât îl țineau plămânii și totul se umplu brusc de culorile calde ale vieții…

Anunțuri
  1. =RALUCA=
    29 August 2011 la 8:22

    TRAIASCA ROMANIA MARE IN VECHILE HOTARE DIN ANUL 1918 !

  2. oxana
    4 Noiembrie 2011 la 18:22

    stiam si eu ca mos Simion nu prea aude, dar ca ia revenit auzul ……asta-i bine

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: